Livia
ULTIMUL APEL
Liniștea din dispeceratul de urgență era ruptă doar de bâzâitul monitoarelor și de clicăitul îndepărtat al unei tastaturi. Livia și-a aranjat căștile pe urechi și s-a uitat la ceasul digital de pe perete: 03:14. Cafeaua din cană se răcise de mult, iar în sală mirosea a praf încălzit de aparate și a cafea veche.
Tura de noapte era aproape de sfârșit și totul decursese neobișnuit de calm. Un copil cu febră, o stradă blocată, un bărbat care uitase unde parcase. De opt ani prelua apeluri la 112 și învățase că liniștea din dispecerat nu înseamnă niciodată că nu se întâmplă nimic. Înseamnă doar că nu s-a întâmplat încă.
La două birouri de ea, Costel dormita cu mâna pe mouse, iar pe ecranul lui treceau lent hărți ale orașului, pline de puncte verzi, adică liniștite.
Apoi un bec roșu s-a aprins pe panoul central, ca o pupilă.
A apăsat butonul de preluare și și-a păstrat vocea profesionistă, neutră, aceeași pe care o folosea la toate apelurile, fie ele despre o pisică urcată în copac sau despre o ultimă respirație.
— 112, ce urgență aveți?
La capătul celălalt era doar un fâșâit puternic, ca de vânt într-un tub, urmat de o respirație sacadată, apăsată, de om care se străduiește să nu facă zgomot.
— Ajutor... E cineva în casă. A șoptit o voce de femeie, extrem de slăbită.
— Rămâneți calmă, doamnă. Unde vă aflați? Sistemul încearcă să vă localizeze apelul.
— Strada Mureș, numărul 14. Sunt în dulapul din dormitor. Aud pași pe hol...
Livia a tastat adresa. Ecranul a pâlpâit și a afișat o eroare pe care nu o mai văzuse, un chenar gri cu litere mici. A încercat din nou. Pe harta de lângă, un punct roșu a apărut o clipă pe strada Mureș, apoi s-a stins, ca și cum nu ar fi existat vreodată.
— Doamnă, adresa aceasta apare ca fiind o casă dezafectată de mai mulți ani. Sunteți sigură de număr?
— Este casa mea! Vocea s-a ridicat o clipă și a devenit, brusc, ciudat de familiară. A spart geamul de la bucătărie. Se apropie de ușă...
Livia a simțit o gheață mică în stomac. Tonul, ritmul respirației, felul în care femeia lăsa propozițiile să se frângă la mijloc: totul semăna izbitor cu vocea mamei ei, care murise de doisprezece ani. Mama ei lăsa mereu propozițiile neterminate când se temea, un obicei pe care Livia îl moștenise și îl ascundea cu grijă la serviciu.
Și-a spus că oboseala îi juca o festă proastă. Totuși, mâinile i-au tremurat pe tastatură.
— Cum vă numiți, doamnă?
— Elena... Elena Popa. Te rog, trimite pe cineva!
Numele mamei ei. A intrat în ea ca un ac care străpunge încet, până la capăt.
În căști s-a auzit zgomotul puternic al unei uși sparte, urmat de un țipăt scurt și de bufnitura unui telefon căzut pe podea.
Apoi o altă voce, joasă și apăsată, a răsunat prin difuzor: „Am găsit-o. Acum urmează cea de-a doua.”
Livia a sărit în picioare, cu scaunul răsturnat în spate, și a strigat în microfon:
— Cine ești? Unde ești?
Colegii s-au întors spre ea. Costel s-a trezit cu o tresărire, iar șeful de tură a ajuns lângă ea în câțiva pași și i-a pus o mână pe umăr.
— Livia, ce se întâmplă? Cu cine vorbești?
— Trimiteți un echipaj la Strada Mureș 14! E o crimă în desfășurare!
Șeful de tură s-a uitat la monitorul ei, apoi la ea, cu o expresie pe care Livia o știa prea bine, pentru că o folosise ea însăși la telefon cu oameni aflați în șoc: o blândețe grijulie, cântărită.
— Livia... linia ta e liberă. Nu există niciun apel activ.
Livia a privit ecranul. Jurnalul arăta clar: ultimul apel preluat era de aproape două ore, o neînțelegere cu o factură. În căști, însă, sunetul nu se oprise.
S-au auzit pași grei apropiindu-se de un microfon, apoi un clic metalic, urmat de o voce de bărbat, calmă și metodică.
„Test de înregistrare. Banda numărul 4. Data: 12 octombrie 2014.”
Livia a înțeles înainte să vrea. Era o înregistrare veche, din arhiva sonoră a anchetei rămase neterminate privind moartea mamei ei. Banda numărul 4 o ascunsese ea însăși, într-o cutie de pantofi, în ziua înmormântării, de frica a ceea ce ar fi spus.
Cineva intrase în sistemul audio al dispeceratului și rula banda direct din serverul intern, prin căștile ei, pe linia ei. Nu era un apel. Era un mesaj.
— Opriți banda! Cineva a spart sistemul! Opriți-o!
Șeful de tură a încercat. Costel a încercat. Butoanele nu răspundeau, iar în căști vocea de bărbat continua, plată, ca a unui funcționar.
Trailerul se adaugă
Ai o poveste? Scrie-o Intră la Masă
Mi-a atins sufletul M-a ținut cu sufletul la gură Pură poezie
Intră ca să continui. Te aducem înapoi aici.
Punctajul de Ecou — Punctajul de Ecou se formează (0/5)
Rezonanța — Mi-a atins sufletul 0 · M-a ținut cu sufletul la gură 0 · Pură poezie 0