Poveste în limba română
Ioana
UMBRA DIN CAFENEA
Lumina caldă a cafenelei din centrul vechi contrasta cu ploaia măruntă și rece care cernea de ore întregi peste oraș. Ioana își amesteca ceaiul fără grabă, privind absentă spre trecătorii care se strângeau sub umbrele, cu gulerele ridicate. Aburul se ridica din ceașcă și se topea pe geamul aburit, lăsând în urmă un cerc limpede prin care vedea strada.
Masa din colț, la care venea de ani de zile, îi oferea o panoramă perfectă asupra străzii principale și, mai ales, un perete la spate. Era refugiul ei după zilele lungi de la tribunal. Aici nu o saluta nimeni, aici nu cerea nimeni nimic.
Ca procuror, învățase să citească oamenii din detalii mărunte: o ezitare în privire, o mână care caută un buzunar, un ton puțin mai înalt decât ar fi trebuit. Meseria o învățase și să nu creadă niciodată prima versiune a nimănui.
În ultimele săptămâni, însă, simțea că detaliile o urmăreau pe ea. Un bărbat în palton închis la culoare apărea în aceleași locuri în care se afla și ea: la ieșirea din tribunal, la semaforul de lângă casă, o dată în oglinda unui magazin. Nu făcea nimic. Doar era acolo.
Până astăzi. Bărbatul a intrat în cafenea, a comandat o cafea fără zahăr și s-a așezat la masa alăturată, la o distanță prea mică pentru o coincidență. A așezat pe tăblia de lemn o servietă de piele uzată, cu cataramele lustruite de atâtea deschideri.
— Nu ne cunoaștem, doamnă procuror, a spus el fără să o privească, cu ochii în cafea. Dar dosarul pe care l-ați închis săptămâna trecută are o pagină lipsă.
Ioana a înțepenit. Dosarul despre care vorbea era un accident rutier cu autor necunoscut, din toamna trecută, clasat din lipsă de probe. Un dosar mărunt. Unul pe care îl închisese cu o semnătură fermă și cu o liniște pe care nu o mai avusese de luni de zile.
— Despre ce vorbiți? Vocea ei era fermă, cum învățase să fie. Doar degetele de pe toarta ceștii s-au strâns.
Fără să știe de ce, i-a venit în minte mirosul ploii pe asfaltul cald și i-au tremurat genunchii sub masă. Chelnerița trecuse de două ori pe lângă ei fără să-i privească, de parcă ceva o făcea să se ferească.
— Vorbesc despre faptele pe care le-ați omis cu bună știință, ca să protejați pe cineva drag. Pagina aceea există încă, doamnă. Nu a dispărut. Doar a fost mutată.
Ioana s-a uitat în jur. Nimeni nu ridicase privirea. Doamna de lângă fereastră își povestea telefonului o rețetă, doi studenți râdeau. Lumea mergea mai departe, indiferentă, în timp ce propria ei liniște se crăpa ca gheața subțire.
Bărbatul a împins spre ea, peste masă, un plic maro, simplu, sigilat. Hârtia a foșnit pe lemnul umed.
— Deschideți-l acasă. Sau duceți-l colegilor dumneavoastră, dacă îndrăzniți.
Bărbatul s-a ridicat, și-a luat paltonul și a ieșit în ploaie fără să se întoarcă, lăsând plicul pe masă. Ioana a întins mâna spre hârtia groasă și a simțit, prin ea, conturul dur al unei chei mici de metal.
În clipa aceea, telefonul i-a sunat scurt. Un mesaj de la un număr privat: „Nu deschide plicul în cafenea. Ești privită.”
La bande-annonce est en cours d'ajout
Ai o poveste? Scrie-o Intră la Masă
Cela m'a touché l'âme Cela m'a tenu en haleine Pure poésie
Entrez pour continuer. Nous vous ramenons ici.
Score d'écho — Punctajul de Ecou se formează (0/5)
Résonance — Cela m'a touché l'âme 0 · Cela m'a tenu en haleine 0 · Pure poésie 0